Xerox in Cluj-Napoca

xerox cluj

 dincolo, mi-a spus tandru Marcela şi, lundu-mă de mină, m-a tras după ea. Camera ei, probabil. Lucruri împrăştiate aiurea peste tot. Reviste străine de modă, pereţii încărcaţi cu „poze“ ale unor cunoscuţi actori, femei goale, pachete de ţigări scumpe, sticle de băutură, obiecte de uz personal, sticluţe de parfum, rujuri, o oglindă, un pieptene.
—    Stai cum îţi place, eu caut puţină muzică. Vrei o ţigară ?
Am aprins un ,,Salem“.
—    Astea nu-mi plac. Sînt prea moi. Le păstrez mai mult pentru colecţie.
—    De unde ai atîtea pachete ? Şi băutură. Numai etichete străine.
—    Foarte simplu. Le primesc. La spital toată lumea e atentă cu mine. Apoi, îmi aduce mama. Nu ştii că noi avem un contract cu O.N.T.-ul ? Vin foarte mulţi străini. Sîntem atente cu ei. Sînt nişte domni. întotdeauna ne lasă cîte-o amintire. Unul chiar mi-a propus să mă căsătoresc cu el. Un italian. Mi-a plăcut. Era foarte drăguţ. Avea un „Fiat“ grozav. M-a plimbat peste tot. Am făcut o vacanţă cu el la mare. Din cauza lui am şi rămas repetentă. A- fost chemat urgent de firmă,
100
dar îmi scrie, îmi trimite şi vederi, spune că mai vine el pe aici şi poate mă ia cu el acolo. Iată o vedere, vrei să o vezi ?
S-a ghemuit lingă mine. Am trîntit-o brusc în pat:
—    Lasă-1 pe italian ! Acum eşti cu mine, nu uita ! Şi, enervat, am sărutat-o lung, pătimaş.
—    Hei ! Mai uşor ! Nu te înfierbînta aşa ! Vrei să-mi laşi
semne ? Aşa se sărută, domnule doctor ?    - s.
—    Dar cum ?
—    Stai liniştit, că-ţi arăt eu. Iată, uşor, şi mă sărută, cu grijă, şi iar mă sărută, cu dragoste, mă sărută din nou. îţi place ?
Deodată, s-a auzit o sonerie. Aproape speriat, am sărit din pat, trezit brusc din braţele calde ale partenerei mele bine temperate.
—    Nu te teme, vreun client de-al nostru, probabil, li deschide marna. Ţi-am spus că celelalte camere sînt închiriate.
—    Şi cum, poate să vină oricine, la orice oră, să vă deranjeze ?
—    Nu, în general, noaptea nu prea închiriem, mai mult ziua, e mai sigur, că vin oameni cunoscuţi, care n-au nevoie decît de cîteva ore acolo, dar ăsta probabil că e vreun întîrziat. Stai cuminte, nu-ţi fă probleme. Mă duc să văd despre ce e vorba.
îmi pierise tot cheful. în lipsa ei, mi-am aruncat ochii peste „vederea“ italianului :
„ragazza mia, Io vollio morire sta notte con te. Mandami una fotografia per presentarti al mio padrone. Aspettami ques festa te. Ti voglio bene. Remo“.
Da, înţelegeam, totul era, dealtfel, foarte simplu, nimic nu era neînţeles. în noaptea aceea urma ca eu să fiu italianul,
—    N-a fost nimic, ţi-am spus, un întîrziat, uitase cheile, se ocupă mama de el. Hai să mai bem şi dezbracă-te. Eu le-am spus „noapte bună“ din partea noastră.
Iată, deci, cît de simplu era, într-adevăr, totul. Mai încăpea undeva analiza ? Mai avea vreun rost ? Desigur că nu: Asta o fac acum, după atîta timp, acum cînd pot să înţeleg mai bine totul, tot ce s-a petrecut atunci.
—    Vrei să stingem lumina ?
—    Da, e mai bine. Aprinde, dacă vrei, doar o luminare.
S-a dezbrăcat profesional. Totul era făcut foarte rece,
fără participare. Asta mă scotea din mine însumi. Ca, dealtfel, toată ambianţa. Am intrat îintr-o stare penibilă de inhibiţie. Ştiam că alături erau ei, Mihu şi Angela, iar Angela
101
era, incredibil, mama ei ! Cred că mă bănuia impotent. Am rugat-o să nu se supere, că nu mă simt bine, nu ştiam ce să-i spun, o frămîntam în braţe ca pe-o cîrpă, ea îmi răspundea foarte tehnicist şi apoi m-a lăsat un timp să-mi revin, înţelegea. Am găsit o salvare, să-mi povestească despre italian. Mi-a povestit despre el, despre un arab, despre un neamţ, un englez, de la fiecare avea cîte-o amintire, cît de bogată era în experienţe fata asta de douăzeci de ani !
Dispreţuia munca şi spitalul, dar n-avea ce face. Era cam furioasă că toţi îi făcuseră mari promisiuni de plecare peste graniţă, dar nici unul nu se ţinuse de cuvînt. în schimb, era mulţumită că îi scriau. Primea uneori şi cîte-un pachet cu nimicuri importante, care-o făceau să fie invidiată de colegele ei.
—    Dar cu Bob cum e ?
—- A, cu el este o altă istorie.
—    A divorţat de nevastă-sa ?
—    Nu, dar se plictiseşte. Amîndoi se plictisesc, aşa mi-a spus.
—    Şi?
—    Şi atunci trăieşte fiecare pe cont propriu. Se înţeleg foarte bine. Se văd rar. El, dacă vrea să lipsească noaptea de acasă, îi spune că e „de gardă“.
—    Bine, dar ea nu-1 controlează ?
—    Aranjează el, nu e prost. Şi apoi, ea ce interes ar avea să ştie ? Ştii ce face domnul Bob ? Se culcă cu pacientele lui. Nici una nu-i scapă. Cu cele drăguţe, bineînţeles, alea care-i plac. Ele ce să facă ? Au tot interesul. E doctor ! Le face bine ! Dar şi el e bărbat bine, plăcut, ele nu-1 refuză. Nici chiar asistentele şi surorile. Ştii unde se întâmplă toate astea ? Chiar în spital, cînd e de gardă, în camera ,,de gardă“. Eu ţi-am spus toate astea, să ştii, dar nu cumva să-i spui, că e nenorocire, eşti un om pierdut ! El e omul care iese întotdeauna bine, cade întotdeauna în picioare, are spatele tare, îţi spun eu ! Fii atent că nevastă-sa e fata directorului.
N-am mai întrebat-o nimic despre ea, despre relaţiile ei cu Bob. Mă lămurisem, îmi era suficient ce aflasem.
—    Pe mine m-a cunoscut la un ceai, la un prieten. Se interesase de mine, ştia situaţia mea, ce fac, cu ce mă ocup, mai bine-zis cu ce nu mă ocup, pentru că pe atunci nu mă ocupam cu nimic, nu aveam servici, m-a chemat de-o parte şi m-a luat la sigur.
102
Pe mine bărbaţii care mă iau la sigur mă intimidează, mă domină, n-am putut să-i rezist. „Vrei să te aduc la spital ?“ zice. „Vreau“, zic. „Bine, atunci peste cinci minute te aştept jos, sînt cu maşina".
—    Şi?
—    Şi am plecat, ce era să fac ?
—    Te-ai dus la el ?
—    Nu ţi-am spus că e însurat ? Am plecat direct la spital, aşa cum vorbisem. în camera „de gardă". A doua zi eram angajată. E un om serios. Se ţine de cuvînt. Asta e istoria. Ce vrei să mai ştii ?
—    Nimic. E suficient. Să stingem lumina aceea !
S-a făcut întuneric complet. Am avut-o în răzbunare, în disperare, ca şi cînd aş fi băut dintr-o dată, singur, toată sticla de votcă.
Mă gîndeam : „Ştii ce ? Mai bine dă-le-n mă-sa !“.
3
Sâmbăta era mai greu. Şi în zilele de sărbătoare, în general. Rămîneam deodată singur. Mai singur chiar decît bolnavii mei. Ei aveau ore de vizite, primeau vizite. La mine nu venea nimeni. Aşteptam să sune telefonul, să se deschisă uşa, să se întâmple ceva, tresăream la paşii de pe coridor, la fiece mişcare, de vizavi se auzea o muzică foarte zgomotoasă, vecinii se distrau, se adunau tineri, în fiecare sîmbătă se adunau şi dansau pînă tîrziu, vedeam prin fereastră siluetele lor, ascunse de lumini discrete, răzbăteau rîsete până la mine, încercam să citesc, nu puteam începe nimic, ochii îmi fugeau peste rînduri, în ochii mei totul lua proporţii mărite, exagerate.
Uneori suna telefonul. Mă grăbeam să răspund.
—    Alo ! Alo, cu Gigei ! îmi răspunde cîte-o voce stridentă.
închideam enervat. Suna din nou.
—    Alo ! Gigele, tu eşti, mamă ?
—    Doamnă, v-am spus, aţi greşit numărul, fiţi, vă rog, mai atentă !
—    A, am băgat greşit degetul ! Da matale cîit ai ?
închideam din nou. Dar toată seara era stricată. Telefonul
suna îndelung. îl scoteam din priză, dar îmi era teamă să nu
103
mă caute cineva tocmai în timpul acesta. Asta se şi întâmpla. Dar nu mai avea importanţă, nimic nu mai avea importanţă.
Unde eram? Mă durea tare capul. Am ridicat storurile. O lumină puternică m-a izbit dureros. Ninsese toată noaptea. Era prima ninsoare. Mă luase prin surprindere. Nu fusesem pregătit pentru ea. îmi era teamă să privesc la mine. Mă dureau ochii. Oglinda îmi arăta o faţă urîtă, obosită, schimonosită. Numii recunoşteam camera — toate lucrurile, vraişte.
Era târziu. Avusesem un somn greu, agitat. Mi-am amintit de Raluca — pe unde o mai fi ? şi de prima mea lecţie de sky. De prima cădere. „Mais ou sont Ies neiges d’anton ?“.
Am făcut un duş şi m-am îmbrăcat în grabă. Trebuia să ies în oraş, sâ respir aerul proaspăt al primei zăpezi. M-am uitat la ceas : era 12. Puteam să hoinăresc în voie pe străzi, eram liber, era duminică. Am luat-o aiurea pe bulevardul cel mare ; aglomeraţie, oameni, maşini, gălăgie, zăpadă murdară, îmi părea rău că ieşisem.
Am pornit spre dumbravă, spre ţinutul acela de vis, care mă alungase. într-adevăr, eram acolo într-un alt spaţiu, de basm. Copacii erau încărcaţi de alb, casele — nişte jucării. Cădeau fulgi mari de zăpadă, se topeau pe gene, eontopindu-se cu lacrimile. Locurile îmi erau cunoscute. Tresăream la fiecare colţ, aşteptam să apară de undeva vizitiul acela ciudat cu cai albi şi sanie cu zurgălăi. Perechi de îndrăgostiţi se jucau cu bulgări de zăpadă, ningea cu fulgi mari, care se topeau în palmă, pe gene, contopindu-se cu lacrimile.
Am ajuns în faţa terenului de tenis. Era tot îmbrăcat în alb. Cum îi stătea bine. Mă vedeam jucînd cu Cora. Jucam prost. Alergam mult, loveam greşit, mingile mele cădeau în plasă. Ea rîdea, se simţea bine, era admirată, primea aplauzele . spectatorilor întâmplători, uneori era îngăduitoare cu mine, îmi servea mingi uşoare, se vedea de departe, asta mă jignea, mă îndîrjea, ceea ce mă făcea să joc şi mai prost.
Mi s-a părut că terenul avea un aer trist. M-am reîntors. Animaţia scăzuse. Oamenii se retrăseseră în casele lor, la fa-miile lor, era duminică, se adunau în jurul mesei, al televizoarelor de după amiază. N-aveam chef să vin acasă. Ce puteam să fac ? Plimbarea îmi făcuse, totuşi, bine. M-am gîndit la bolnavii mei. Ei ce făceau ? Cum suportau această zi ? Da, era bine, zi de vizită, nu aveau probleme, totul trecea mai uşor. Din obişnuinţă, treceam în fiecare zi pe la fiecare, chiar dacă nu eram de serviciu. Un doctor nu-şi poate lua niciodată pauză.
104
Nu eram îngrijorat, au aveam cazuri mai grave. Cu aceste gînduri, m-am oprit în faţa unei florării. Mi-am zis că i-aş face o mare surpriză şi o bucurie Mirunei, care şi aşa era prea singură. Gestul trăda, cred, instinctiv, nevoia confuză a unei ieşiri din culpă.
Buchetul de flori începea să mă stânjenească. Mă simţeam ca un şcolar, împins de învăţătoare pe scenă, să spună o poezie în faţa atâtor necunoscuţi. Niciodată n-am ştiut ce să fac cu florile, dar jur că atunci dorisem din toată inima să-i fac Mirunei o bucurie. Era însă prea tîrziu. La etajul trei, pe coridor, în faţa camerei ei, lume multă. Oameni în uniformă. Inima a început să-mi bată trepidant. Intr-un suflet, am fost acolo.
Doi străini mi-au barat brusc drumul :
—    Nu e voie, părăsiţi locul !
—    Dânsul este doctor, lăsaţi-1 ! Lăsaţi-1, faceţi loc ! a intervenit cineva.
—    Ce este, ce s-a întâmplat ? am întrebat palid.
—    S-a sinucis ! Păcat de ea, fată tînără ! S-a otrăvit cu „verde de Paris11 !
4
Ningea. Ningea bogat, odihnitor.
Trebuia să ningă. Fulgi mari, grei, alb, un imens alb cădeau dintr-un cer binecuvântat. Oraşul îmi părea un cimitir îngropat în alb. Vedeam prin perdea acoperişuri strîmbe, coşuri fumegînde, antene răzleţe de televizoare, cu braţele întinse în cele patru vânturi, ca nişte cruci. Aparatul de radio era deschis: se cânta un concert duminical, obişnuit, de ora 11. Era, cred, Haydn, Anotimpurile. Muzica de afară o acompania pe cea dinlăuntru. Ajunsesem, deci, acolo de unde plecasem. Cerc închis. Mă simţeam vinovat pentru totul. Nu mai puteam da ochii cu mine însumi. De-abia atunci măsurăm exact consecinţele întregii mele vieţi, intrate pe o fundătură nenorocită.
Realizam dintr-o dată, ceea-ce nu putusem sau nu voisem să văd înainte. Moartea Mirunei mă readucea brusc la mine însumi. îmi reproşam adânc că n-o cunoscusem, n-o salvasem, salvîndu-mă. O abandonasem tocmai atunci cînd avusese mai multă nevoie de mine. Nu, n-o abandonasem. Greşesc. Amina-
105
sem. Amînasem mereu totul. Asta, de fapt, o ucisese. Pentru cine ? Pentru ce ? Asta nu mai avea nici o importanţă.
Mi-am dat seama de toate astea şi mai dureros citind, în iarna aceea cu fulgi mari, grei, aceste pagini scrise de o mină tremurîndă, uşor aplecat, pentru mine :
„Nu-ţi reproşez nimic. Dorul şi dragostea mea să aibă grijă de tine. M“.
Plicuri mici, roz, păstrate intr-un sertar ascuns, neexpediate niciodată, ajunseseră tîrziu, prea tîrziu la mine. îmi era greu să le citesc, fiecare rînd mă făcea palid, nu mai puteam recupera nimic.
Iată-le :
„Te-,am căutat într-o seară la telefon. Nu erai.
Nu te-am găsit nici a doua zi. Nu ştiam ce să cred.
Plecaseşi. Aveam o mare nevoie de tine. Portarul mi-a spus că ai plecat. Unde ? Să te aştept ?
Miruna“.
Apoi, o scrisoare lungă, ciudată :
„...mă aflam acolo pentru că pămîntul reavăn şi tăcut mă voia, pentru că păsările cu gîturi albe şi subţiri mă strigau, pentru că verdele sclipitor al apei îmi mîngîia irisul, nebănuit de frumos, neştiut, nevăzut, neascultat pînă atunci. Primeam vîntul în ochi, în gura desfăcută, în buzele uscate şi sărate şi paşii mei lăsau urme adinei ca nişte forme pe care apa le umplea cu melci.
Şi aşteptam o ploaie a ploilor, aşteptam o împreunare a cerului şi a apei, aşteptam să vină la mine acel ceva, neştiut, nepipăit, presimţitul, aşteptatul, de acolo, de undeva, de departe, de unde vin păsările rechemate de oameni.
Şi era zbatere de pleoape ascunzînd împletiri de sînge şi foc, şi era ţipăt şi mi-era teamă să nu mă aud, să nu mă simt, să nu mă văd.
Nu mai era nimic în afară de apă, nu mai trebuia să fie nimic, nu o mai îngăduia privirea, nu o mai îngăduiau tălpile mele ude.
Genunchii frumoasei, goi şi rotunzi, miroseau a untdelemn cald şi-mi părea rău că aruncasem trifoiul cu patru foi în urmă în nisipuri.
îmi culegeam în palme muşcate de vînt tăcerile şi plecările şi mă cuprindea o poftă amară de dragoste, o poftă de ierburi abia încolţite.
106
Acolo mă durea murmurul crabilor, acolo mă rănea asfinţitul şi voiam să-mi crească alte braţe de vagabond.
Totul era ceaţă, chiar palmierul primejdios de tandru, singur, acolo, pe dealul fierbinte.
Pe urmă au fost lacrimile îngheţate înşirate pe fire de iarbă ruginită şi mirosul de caisă adusă din livezi prăfuite cu lună.
Nu mai trebuia să fie nimic, nu mai putea să fie ceva, nu o mai îngăduia sărutul gravat pe buze, nu o mai îngăduiau pletele cu boare de pline caldă.
Unde apa sărută apa căutam celula de paradis, căutam sămânţa de inimi, căutam culoarea ochilor nenăscuţi şi glasul plîns pe care-1 purtăm ascuns între flux şi reflux.
împărţeam nimănui şi tuturor felii transparente de noroc şi mi-era dor sălbatic de mine.
Mi-era frică şi frig să n-adorm pescar la ceasul cînd nopţii îi era foame de lumină...
Miruna“.
Desfăceam plicurile eu febrilitate, cu teamă. Fiecare cuvânt îmi vorbea cu rezonanţă necunoscută, dureroasă.
„...Creionul îmi cade din mînă. Ce să-ţi scriu ? Cuvintele fug, nu se găsesc, mă împiedic de ele ca de bolovani. Mi-e teamă de cuvinte, de literatură.
Mai bine decît mine ţi-ar vorbi copacul acela, pasărea aceea.
Aşteptîndu-te, atunci, cerul se emoţionase şi a plîns, îţi: aminteşti ?
Dar tu ai rămas acolo, şi, iată, vorbim «la trecut», iar dragoste prin corespondenţă nu se poate.
Cită distanţă, Doamne, e pînă la tine, cum să întind mîna să te găsesc ?
Sînt bolnavă de ziua aceea, de tine, vino şi vindecă-mă ! Mi-e sufletul bogat în aşteptări, sătulă de ce se vede, flămîndă de ce nu se vede, cum îţi spuneam.
Eu trebuie să cred în ceva şi fără această credinţă nu pot
trăi.
Cred în tine, în puterea magică a acelei clipe, intr-un destin oare nu întâmplător ne-a adus faţă-n faţă. Nimic nu e-întâmplător sau, dacă e, viaţa noastră atîrnă de o întîmplare,, de un minut, care ne modifică total traiectoria ei. Să mă fl
107
înşelat ? Ar fi prea absurd. Absurd pentru ruine care trăiesc din intuiţii oa dintr-un al şaptelea simţ. Dar, poate, şi pentru tine care rămîi, văd, străin la această fantastică întâmplare a vieţii mele care eşti tu.
Am înţeles însă atunci că nu, că nu traversează un spaţiu gol cuvintele mele, atît de puţine, atît de confuze...
în fond, ce ştii tu despre mine, ce ştiu eu despre tine ? Dar oare e nevoie întotdeauna de nişte biografii, de referinţe şi sfaturi venite din afară ?
Desigur, e nevoie de timp, de complicitate reciprocă pentru a construi un pod durabil dragostei.
Dar cred, cred cu toată fiinţa mea în puterea unei comunicări dincolo de obişnuit, de cotidian, de proză. Mi-e teamă de proză. Iar întâlnirea noastră a fost neobişnuită.
Depinde de tine, depinde de mine, depinde de noi...
Eu sînt gata. Poate m-am înşelat, poate mă înşel, dar, ai văzut, n-am ezitat în a-ţi oferi viaţa mea, tot ce am mai bun în mine, dacă este ceva bun în mine.
Ar trebui, ar fi trebuit să te temi de mine, să fugi de mine, dar poate tocmai de aceea ai şi fugit.
Eu ţi-am spus totul pe nerăsuflate, poate asta a şi fost greşeala mea iniţială, cine ştie ; tu nici n-ai avut timp să^mi răspunzi, nu ştiu exact ce crezi, ce rezonanţă au avut şi au toate acestea în sufletul tău.
Miruna“.
în altele, însemnări scurte :
„...De-acum încolo eu nu te pot decît iubi. Lacrimile mă îmbolnăvesc, cîrciumile mă asfixiază. Ai, te rog, grijă de mine.
M“.
în altă parte :
„...Nu mă pot obişnui cu tine şi cred că din cauza asta am permanent emoţii care nu-mi dau libertatea să fiu eu...“.
Apoi,
„...De trei zile sînt foarte bolnavă şi simt nevoia să stau numai în: pat. Cred că va trebui să nu mai ies o vreme din casă. Dealtfel, chiar după ce mă fac bine, n-am să mai dau pe aeolo“.
108
Erau nişte însemnări de jurnal, foi răzleţe, găsite printre Mrtiile ei.
Şi, din nou, literele acelea mici, aplecate, pe care le recunoşteam dintr-o mie :
„...Encore un depart...
Encore une absence...
M-am reîntors la pereţii mei albi şi muţi, la cărţile mele, la spitalul pe care-1 urăsc, deşi ar trebui să-l iubesc, poate.
Plecarea ta mi-a dat revelaţia unor adevăruri oare m-au răvăşit, obligîndu-mă să cred, ce să cred ? Nu mai ştiu nici eu.
Nu ştiu cum poţi, cum mai poţi să balansezi atîta. Eu sînt un om al echilibrului, al certitudinii şi orice fugă de la o extremă la alta mă desfiinţează.
M-am simţit sfârşită, după ce ai plecat. Se sfârşea într-ade-văr ceva şi eu refuzam acest sfîrşit şi nu ştiam ce-o să se în-tîmple mai apoi. Mă întreb cum de n-am murit atunci. Mă simţeam fără rost, inutilă. Eu nu pot, nu puteam exista decît prim tine. Credeam că te cunosc foarte bine şi, iată, tocmai acum mă laşi singură, cînd am mai mare nevoie de tine. Te-ai schimbat ? Da, dacă mă gîndesc bine, te-ai schimbat, nu mai eşti de mult acelaşi. Nu mai eşti, de exemplu, cel de la început, cînd îmi vorbeai fără vorbe, nu mai eşti cel din noaptea aceea, îti aminteşti ?
Nici unul nu mai. este acelaşi, ai să spui, dar tu te-ai schimbat intr-un fel aparte, nu ştiu cum să-ţi explic exact ce gîndesc. Intr-un fel, te-ai întors undeva... Nu ştiu... Mai bine să nu-ţi mai scriu despre asta.    n *«*?'••:    '
Loin des yeux, loin du coeur... Sper să mai fim împreună. Am sentimentul ăsta, deşi pot foarte bine să mă înşel. Serie-mi ! Nu pot să aştept.
Nu, mai pot să aştept. Am ajuns la un punct maxim dincolo de care nu ştiu ce va mai fi. Suport imens de greu această plecare şi o suport cu atît mai greu cu cît ştiu că este hotărî-toare. Şi nu numai pentru mine.
Mi-a rămas puţin timp şi am intrat într-o tensiune de foc.
Am senzaţia că mă mişc printre Statui reci, cioplite foarte stângaci. Trimite-mi multă dragoste şj ajută-mă să fiu frumoasă. Ar trebui să vii repede înapoi. Dar nu veni.
Miruna“.
109
5
Aş fi plecat undeva, dar unde ? Nicăieri nu puteam fugi de mine însumi. Eram propriul meu prizionier. Continua să ningă ; zile geroase, vînt rece, tăios, viscole fierbinţi îmi ardeau faţa, pînă la lacrimi. Ar fi trebuit să plec undeva, dar unde ?
Prins de lucruri, căzusem din nou propria mea victimă, nu mai puteam să plec, asta însemna o nouă laşitate, trebuia să rămîn, să rămîn cu mine însumi pînă la capăt. Mi se urîse, e adevărat, dar ştiam, cunoşteam preţul timpului rămas în urmă.
Mi-am luat, un timp, un concediu. Un concediu medical. Nu puteam suporta pe nimeni. Trebuia să stau închis în casă, deşi asta îmi făcea rău, cădeam în îngrijorătoare stări melancolice. Ieşeam cîteodată seara, oraşul mi se părea străin, oamenii ciudaţi, în mişcarea lor mecanică, de păpuşi ale clipei. Mi se părea absurd că moartea Mirunei nu modificase cu nimic mersul lucrurilor : străzile continuau să fie la fel de aglomerate, tramvaiele, de aceleaşi culori obositoare, reci, vitrinele fad pavoazate, reclamele la fel de lipsite de ruşine ca nişte femei goale în piaţa publică.
Cineva stătea ascuns în mine, mă urmărea, îl urmăream, eram doi necunoscuţi, în permanentă veghe. Ajungeam treptat, la un dialog intim, pe care-1 trădez acum, cerînd iertare tuturor, îngenunchind în faţa mea ca-n faţa unui copac, cu braţele răstignite în cele patru puncte cardinale.
într-o seară, o bătaie puternică în uşă. De trei ori. Nu aşteptam pe nimeni. Pe Mendoian nu-1 văzusem de mult. Plecase, fără să-mi spună, undeva aiurea. Primisem de la el o „vedere" pe care scria scurt, grăbit :
„Fug pentru un timp. încerc redescoperirea culorilor. Nu uita, magnetofonul !“. Din nou, aceeaşi bătaie, mai tare, precipitată. M-am ridicat imediat. In faţa uşii, o femeie, cu faţa speriată, cerîndu-şi vag nişte scuze, mă implora încîlcit :
— Domnule doctor, vă rog, Irina, îi e rău, o criză, nu ştiu ce are, vă rog, nu vă supăraţi...
Intr-un suflet am fost în camera fetei. Era lac de sudoare. I-am luat pulsul. Rar. Sub limită. Nu mă vedea. Nu vedea pe nimeni. Scîncea şi se zbătea ca o pasăre prinsă într-un laţ nevăzut.
110
—    Doamnă, deschideţi puţin fereastra.
Irina continua să se zbată, aruncînd pătura jos, privind în gol şi respirând greu, sincopat, cu pauze mari, îngrijorătoare. Femeia stătea lingă mine, neştiind ce să facă.
—    Ce s-a întâmplat ? Niciodată n-a avut asemenea crize ! O ştiam o fată atît de vioaie, de plină de viaţă !
—    Nu ştiu, domnu’ doctor ! Aşa, din senin ! O mai apucă pe ea eîteodată cînid ne certăm, dar îi trece. Mofturi de fată mare ! Dar acum, nu ştiu nici eu ce i-a venit!
—    Vă certaţi uneori ? De ce ? Nu sînteţi decât dumneavoastră două. De ce să vă certaţi ?
—    Tocmai asta e, domnu’ doctor. N-o am decît pe ea, nu-i vreau decît binele. Nu ştiu ce e cu ea. Să vă aduc puţin spirt ?
■— Am să-i fac o injecţie. O să-şi revină imediat, Tiniştiţi-vă.
Se învârtea lingă mine, fără rost.
—    Dam făcut toate poftele, că n-o am decît pe ea, dar aşa e ea, timidă, şi de aia suferă. Nu mă înţeleg deloc cu ea. De cîte ori nu i-am spus să fie şi ea mai înfiptă că o dau alţii la o parte ! Degeaba ! Şi la şcoală tot aşa era : n-ar fi ridicat ea mina s-o omori ! Cînd o asculta vreun profesor, se fîstîcea toată şi, pînă să răspundă, se şi pomenea cu un trei. Toantă, ce să vă spun ! îşi pregătea întotdeauna lecţiile, dar se pierdea şi nu reuşea să scoată două vorbe. Ce-am păţit cu ea pînă au cunoscut-o profesorii !
—    Cred că e o criză nervoasă, fără cauze mai adinei. O avea vreun prieten cu care s-a certat. Aţi întrebat-o ?
—    Asta-i bună ! De cîte ori nu i-am spus : caută-ţi şi tu, bleago, un prieten, să ai cu cine ieşi acolo, la o plimbare, la un film ! Ţi-ai găsit ! A avut şi ea un băiat, băiat serios, student, cam urâţel, e adevărat, dar ce ? — bărbaţii trebuie să fie frumoşi ? •— care o plimba cu maşina, şi l-a lăsat, nu-i plăcea. O mai caută şi acum la telefon, dar mă pune să-i spun că nu e acasă. E o proastă, nu v-am spus ?
între timp, fata îşi revenise. Cînd m-a văzut, s-a speriat din nou, de ruşine. Era îmbrăcată într-un furou alb, transparent, care-i dezvelea genunchii fragezi, de gutui, strânşi uşor la piept, într-un gest firesc de apărare.
—    O, iertaţi-mă, şi s-a acoperit repede cu pătura, care căzuse într-o parte, aruncată de ea mai înainte.
—    Nu te speria, nu e nimic grav, mama s-a alarmat inutil. Stai cuminte, nu te mişca atît.
111
S-a înnegurat deodată.
—    Doamnă, aveţi puţină muzică ? Ştiu că-i place muzica. Să-i punem puţină muzică.
Palidă, Irina a schiţat un zîmbet.
—    Nu, nu e nevoie, a intervenit ea. Nu acum.
—    Toată ziua mă omoară cu muzica, domnu’ doctor ! De asta cred că s-a şi îmbolnăvit. N-am lăsat-o să dea la conservator, că aia nu e meserie, şi acum mă omoară toată ziua că de ce n-am lăsat-o. Spuneţi şi dumneavoastră.
O priveam mirat. Mă uitam, în acelaşi timp, la Irina, care se mai luminase.
—    Mamă, faci cafeaua aia odată ?
Era, înţelegeam, un mod discret, de a o scoate afară din cameră.
—    Bine, bine, plec acum. Domnu’ doctor, făceţi-vă comod. Vin imediat.
Rămăsesem singuri. Irina mă privea ruşinată. Respira încă greu, deşi îşi revenise. Stînjenită de prezenţa mea, roşise toată, încâlcită într-un zîmbet confuz, făcînd eforturi evidente de a fi ea însăşi. Nu ştia ce să facă. Îşi frământa mîinile, mîinile mici, transparente. Voia să se ridice. Am ajutat-o. I-am ridicat perna şi am sprijinit-o să se aşeze comod. îi simţeam respiraţia.
—    Cum te mai simţi ?
Era vădit incomodată. Verificam încă o dată un adevăr legat strict de mine şi de profesiunea mea.
Ca doctor, mă simţeam întotdeauna în siguranţă, stăpân pe mine, mă mişcăm lejer în orice teritoriu, aveam curaj, autoritate. Partenerii mei de orice natură, pacienţi sau nu, îmi ofereau — în acest context — semnul exact al valorii mele. Ştiam că SÎNT, că cineva are nevoie de mine, că fără asta existenţa mea ar fi fost fără sens. Oameni care în alte împrejurări m-ar fi inhibat, creindu-mi un inexplicabil complex de inferioritate, îmi deveneau cel puţin egali, dacă nu, cel mai adesea, inferiori.
Era — într-un fel — ca şi cum m-aş fi îmbrăcat în cel mai bun costum, nu unul de gală, protocolar, ci unul de fiecare zi, dar ales, elegant, în care mă simţeam bine, egal cu mine însumi, neostentativ, fără să atrag cuiva atenţia în mod special.
—    Te simţi mai bine ? am întrebat-o din nou.
—    Mama vorbeşte multe şi nevrute, mi-a răspuns ea, ru-gîndu-mă să închid bine uşa. Din cauza ei mi-a fost rău. E îngrozitoare.
112
—    Ce s-a întâmplat ? V-aţi certat ?
—    Din cauza unei fotografii. Mi s-a făcut rău. Nu ştiu ce-să mă mai fac cu ea. E îngrozitoare. De cînd a murit tata, am rămas complet singură, nu mai am pe nimeni, nu mă iubeşte* nimeni. Numai el mă iubea. Iată-1 ! Nu i-1 mai dau.
Şi mi-a arătat fotografia unui bărbat în puterea vîrstei,. o statură impunătoare, de sportiv, un om care inspira încredere, bunătate. Era undeva pe un poligon inundat de lumină,, în spatele lui se desfăcea în evantai imens o paraşută albă.
—    Făcea sport ?
—    Era paraşutist. Doborîse toate recordurile de coborîre la-punct fix. Mă lua de multe ori cu el să-i urmăresc zborul. Nu-mi era niciodată frică, în el aveam o încredere oarbă. Mama nu! mă lăsa niciodată să mă duc, dar el îi spunea de multe ori : „Las-o, tu, nu vezi că fetei îi place să mă aştepte acolo jos, ea este punctul meu fix, pe care-1 văd de departe, alb ca şi paraşuta mea“. Urmăream cu respiraţia tăiată căderea lui pînă cînd' se deschidea paraşuta ca o pasăre fantastică. Atunci nu-mi mai era teamă. Ştiam că acolo este el, că se gîndeşte la mine, că-1 aştept, că zboară pentru mine.
O priveam. Observam cu cîtă patimă îmi vorbea despre' omul acela care era pentru ea nu o amintire, ei o realitate vie, prezentă overnight-scanning  în fiecare gînd ai ei, ca o continuare.
—    Ca s-a întîmplat ? Un accident ?
Nu mi-a răspuns imediat. Ochii ei căpătaseră o culoare întunecată, privind undeva în gol, cîteva clipe.
—    într-o zi am primit un telefon, mama a răspuns, eu îmr terminasem lecţiile, cînd am văzut că se face deodată tăcere, am1 simţit imediat că se întâmplase ceva şi am sărit îngrijorată : „Ce este, ce s-a întîmplat ?“ am întrebat-o. Ea se îmbrăca plângând, fără să-mi adreseze o vorbă. „Pentru Dumnezeu, s-a întîmplat ceva rău cu tăticu ?“ „Stai aici cuminte şi aşteaptă-mă. Un accident. Nu mi-au spus exact despre ce e vorba. Stai cu-minte“. înţelegeţi cît de „cuminte“ puteam să rămîn. A fost îngrozitor.
—    Nu mi-ai spus ce se întâmplase. A căzut ?
—    Da. Un accident stupid. Nu s-a deschis paraşuta. Tocmai atunci învăţasem un cântec pentru el. Voiam să-i fac o-surpriză. Să i-1 dnt de ziua lui. Nu l-am mai cîntat.
—    Şi cu fotografia cum a fost ?
—    Vroia să mi-o scoată ! Să pună altceva în locul ei T închipuiţi-vă ! Vă spun eu altă dată. Acum, să vorbim despre altceva.
8 — Anotimpuri — cd. 100
113
Intr-adevăr, trebuia să vorbim despre altceva, pentru că •doamna Radocea tocmai intra ou cafelele.
—    Vai, domnu’ doctor, ce mult timp pierdeţi cu noi, nu 'vă supăraţi că vă reţinem atît, poate abuzăm de bunătatea •dumneavoastră, vă rog să serviţi o cafea, v-am pus zahăr separat, cum doriţi, mai dulce, mai amară ? V-am adus şi puţin coniac, merge cu cafeaua, îi dă un gust mai plăcut.
—    Doamnă, nu-mi fac decît meseria. Cit despre coniac şi •cafea, nu vă refuz, vreau să fiu „politicos11, ca buni vecini ce sîntem.
—    Plăcerea este de partea noastră, domnu’ doctor. De ;altfel, văd că şi fata se simte mai bine, nu-i aşa, Irinuca ? Nu vă spun, că tot timpul se închide în camera ei şi stă zile întregi •singură, singurică, fără să vadă şi să audă pe nimeni. Ce ziceţi, domnu’ doctor, fată la vîrsta ei, e normal ?
—    Mamă, fă-mi şi mie, te rog, o citronadă. N-ar fi bună, •domnule doctor ? Nu credeţi că-mi face bine ?
—- Da, sigur, desigur, o citronadă, cu multă lămîie, ţi-ar face foarte bine.
—    O pregătesc imediat, stai liniştită. Doriţi o ţigară, domnu’ doctor ? Am o ţigară bună, pentru dumneavoastră. Cîteodată, aşa, mai rar, la cîte-o cafea, mai iau şi eu cîte una.
—    Luaţi, domnule doctor, dacă vreţi să mă fac bine, sau nu doriţi asta ? a intervenit, tandru, Irina.
Mă punea în încurcătură. Se simţea într-adevăr mai bine, •ochii ei căpătaseră o altă culoare, deşi continua să fie palidă şi se forţa să zîmbească.
—    Prefer să te faci bine, i-am răspuns. Cît mai repede.
—    Deci, a adăugat ea, nu doriţi să mai veniţi pe la noi !
—    N-am spus asta. De ce mă şantajezi ?
încurajat de atitudinea ei, cu o voce şoptită, numai pentru ea — complicitate reciprocă —, am rugat-o să-mi spună cînd îmi va povesti restul, pentru că îmi rămăsese datoare.
—    Mai tîrziu, nu acum, acum nu pot, altă dată, mi-a răspuns grăbită.
I-am oferit un concediu medical de cîteva zile (lucra ca 'bibliotecară la o mare întreprindere industrială din oraş), i-am recomandat odihnă „activă“ — plimbări, spectacole, concerte, i-am interzis să mai citească ceva şi, în mod special, să se anai supere.
Plecînd, am întrebat-o :
—    îmi promiţi ?
—    Ce anume ? m-a întrebat ea cu ochi mari.
114
—    Să fii ascultătoare şi să ţii seama de tot ce ţi-am recomandat în reţetă. Am să mai trec. Să văd cum te comporţi.
—    în reţeta dumitale lipseşte ceva, domnule doctor. Ceva» esenţial.
O clipă, m-a pus pe gânduri.
—    Ai dreptate, i-am răspuns. Ai dreptate. Iartă-mă. Dă-mi voie să adaug.
Şi jos, lingă „parafa şi semnătura medicului1', i-am scris-cu litere mici, tremurate : „Te rog să fii fericită".
6
După câteva zile, Irina devenise pacientul meu cel mai' apropiat. Nu se restabilise încă total, dar se simţea bine, mult mai bine ; îi mai făcusem cîteva injecţii, de întărire, îi dăruiseră nişte bibelouri nostime — un căţel şi o pisică —, o invitasem' la un concert, la un concert mai „uşor", de muzică folk, susţinut de o orchestră celebră din străinătate.
Renăscuse dintr-o dată. N-o mai recunoşteam. Fata aceea-mică şi timidă, slăbuţă şi palidă, devenise altceva, rămânând ea însăşi, uimitoare în fiecare clipă. în întunericul protector* al sălii, eram numai noi doi, numai ea, îi simţeam respiraţia caldă şi pulsul intens. Mîna ei se zbătea în mîinile mele ca* o pasăre captivă. Era fericită. Nu ne priveam, dar ne vedeam adînc, cu ochi puri, de primă zăpadă, în acel anotimp friguros, al unei ierni lungi şi obositoare.
Curios, chiar moartea Mirunei nu-mi mai apărea atunci; ca o condamnare, deşi de imaginea ei nu scăpăm, nu reuşisem-să scap.
Era rândul ei, al Irinei, să-mi facă o surpriză. într-o zi„ o vizită neaşteptată.
—    Bună dimineaţa, ţi-am adus puţină muzică, vrei ?
—    Ce fel de muzică ?
—    Albastră.
Am invitat-o să ia loc în fotoliu.
—    Cum se mai simte pacienta mea ?
—    Excelent, domnule doctor, nu se vede ?
—    Bine, atunci putem să ascultăm puţină muzică. Dar* cum ? De unde ? La ora asta, nu se prea transmite.
—    Te înşeli, domnule doctor, la ora asta, se transmite. Se-transmite oricî-nd, la orice oră. Numai să vrei s-o asculţi.
—    Sînt numai urechi.
—    Atunci, ascultă.
115
De undeva, din necunoscut, venea o melodie nemaipomenită pe care parcă o mai ascultasem, da, sigur că o ascultasem, 'O ascultasem împreună la concertul acela, o recunoşteam, le recunoşteam şi pe celelalte, nu pricepeam însă de unde veneau, •cum era posibilă această mutaţie, la care visam

 Xerox Cluj


wheat field

ALL ORGANIC

We’ve farmed organic since the day we planted our first heirloom tomatoes over 30 years ago. It’s good for the land, and it’s great for you. 

Learn More >

wagon wheels

THE RIGHT WAY

There’s a lot of buzz about sustainable farming, and we couldn’t be happier. We’ve seen how much richer the soil is when we control weeds, pests and disease without toxic chemicals. We’re pretty sure it makes our harvest taste better, too. 

Learn More >

 

rasberrys

FARMED WITH LOVE

When we started to farm, it was just the two of us. Now we’ve got kids of our own and 10 employees who’ve become our extended family. We’re all here because we absolutely love what we do.

Learn More >